De ce aş mai lungi inutil o povestire ? Toată strădania celor doi frați a fost zadarnică. Toate argumentele, înțelepciunea acumulată de ani a vârstnicilor aproape trecuți prin viaţă, s-au sfărâmat, impotente, de zidul durat de eterna dragoste. Iar tata iubea, iubire unică, totală. Iubirea a ieşit triumfătoare, aşa cum a fost hărăzită de cine a atribuit-o speciei. Pricipala piedică în calea ei a fost sfărâmată. La poartă, în miez de noapte, uncheșul Toma a conchis, adresîndu-se bunichii care l-a condus, încovoiată de sentimentul înfrângerii :

Pachiţucă hai, de-amu treaba cu Gheorghică-i gata, Ehe ! Ce să-i faci ?! Aşa-i ! Dacă trăia Dumitru săracu … De-amu doară nu-l poţi bate ; s-a bate el singur mai tîrziu. Mai vino pe la mine: Mă duc, că mîine am de cosit coşolina ceia de la Vadu Batrîn, şi asta nu se taie decît pe rouă, ori ploaie, ori de nu, îţi mănîncă sufletu. Noapte bună. Şi s-au despărţit, unul estompîndu-se în noaptea neagră, spre ,,puntea lui Tomuţă’’, alta spre patul văduviei ei, unde au prins-o zorile scăldată în noaptea gîndurilor negre, copleşită de trecerea în revistă a neîmplinirilor ei. Ce ar mai fi putut face ? Îi mai rămînea supunerea necondiţionată în faţa fatalităţii, resemnarea. Şi ostenită de gînduri şi veghe, incapabilă de a mai raţiona, picioarele desculţe cu tălpile adînc crăpate au purtat-o să-şi facă treburile de rutină. Gheorghe, sculat demult din şură, din patul de fîn cosit în floare ce-i amintea de mirosul unor cosiţe de fată, blonde şi bogate, grele, ţesăla cu sârg o junincă frumoasă care înfuleca lacomă şi cu ochii închişi pe jumătate de plăcere otava proaspătă :
Bună dimineaţa mamă….
Buna dimineaţa Gheorghe….

Amîndoi aveau inimă grea. Victoriosul trăia din plin sîmţămintele conducătorului de oștire ce a câștigat o mult râvnită bătălie și care, în amurg cu orizont însăngerat contempla tabloul dezolant al dezastrului, în vaetul celor căzuţi pentru el, pe care el i-a jertfit – deşi îi erau dragi – pentru a-i zidi în temelia viitoarei lui fericiri.

Deşi în clasamentul făcut de tata figura pe locul al doilea ca impediment potenţial, Ilie a lui Tănase – un vecin, flăcău mai în vârstă ca el cu aproape doi ani – constituia totuşi un pericol de temut, întrucît se parecă se bucura în mai mare măsură de favorurile fetei cu ochi albaștri. Îşi cunoşteau reciproc intenţiile, motiv pentru care, fără declaraţie făţişă, se pizmuiau şi se evitau pe cît puteau în vizitele lor cu scop comun. Pentru orice eventualitate tata ţşi încărca puşca bunicului şi o lua cu el ca tovarăşă de nădejde, ascunsă sub poala sumanului – povestea mătuşa Aaspazia. La poarta îndrăgită arma era dosită cu grijă într-o glugă de strujeni, de unde era reluată târziu în noapte, la întoarcere, după sfertul de oră petrecut în intimitate şi vorbe de taină cu mama, care avea voie să-şi conducă pretendentul câțiva paşi în noapte – cazul cînd cel angajat într-o astfel de activitate era socotit ca având intenții serioase, fiind totodată acceptat ca prezumtiv ginere.

Nefericitul care nu se bucura de asemenea vederi din partea părinţilor fetei, era condus de obicei de tatăl sau de un frate mai mare a acesteia. Dar pentru a dovedi cuiva că este ,,persona non grata’’, figura trebuia să se repete de mai multe ori, întrucât primele două petreceri la plecare de către altcineva decît fata aveau menirea să demonstreze seriozitatea şi cinstea celei de măritat. Nu arareori însă bietele fete se hotărau să iasă şi să petreacă flăcăul după o oarecare ezitare şi deci cu întîrziere, stîrnind impacientarea celui ce ajunsese deja la poartă; comportamentul acestor fete, întreaga lor atitudine în împrejurarea dată, toate lăsau limpede să se întrevadă ostilitatea, opunerea, răzvrătirea, refuzul, repulsia faţă de insistentul nedorit, oscilaţia ei între datoria de supunere filială şi îndemnul propriilor sentimente.

În asemenea situaţii interveneau cu promptitudine părinţii, fie cu cîte o privire rău prevestitoare, fie cu vorbe ,,încurajatoare’’, adesea argumentând cu un ghiont plasat cu ,,blândețe’’ paternă ori maternă între coastele solicitatei la măritiş. De regulă însă, cel de la poartă nu se formaliza de întârziere şi nici de stânjeneală vădită a tinerei ce încă resimţea în coaste îndemnul amintit mai sus : cu autoritate de satir, el îşi lua de la viitoarea soţie cele ce era convins că i se cuvin şi îi erau permise fără păcat înainte de căsătorie. Satisfăcut parţial, o abandona în poartă, nu înainte de a-i aminti cu palmă insinuantă dată peste buci că o aşteaptă şi alte îndatoriri. Cu obrajii încă în pară, se întorcea apoi şi ea în casă, pentru a îndura şi epilogul : glumele triviale, privirile iscoditoare şi cu înţeles ale celor ce au adus-o pe lume şi care îi hotărau soarta.

Din fericire, Ilie a lui Tănase, flăcău cu scaun la cap, a înţeles că în această competiţie nu are cu ce cumpăni balanţa de partea lui, şi s-a retras, îndreptîndu-şi privirile în altă parte : s-a căsătorit cu aproape doi ani înaintea tatei, timp în care acesta, statornic, nu şi-a redus zelul şi a insistat tenace, iar mama s-a străduit din răsputeri să-şi încropească o brumă de zestre pentru a face cît de cît faţă exigenţelor viitoarei soacre înfrîntă şi neconsolată. Luînd în considerare valoarea ginerelui, poziţia lui socială, s-a hotărît în consiliu de familie ca puţinul pămînt ce-l puteau oferi miresei să fie măcar de calitate, incluzînd şi cele 15 prăjini ce aveau să întregească livada lui – o compensaţie destinată a îndulci amarul licoarei cu care se hrănea viitoarea soacră mare. Se înţelege că tratativele matrimoniale s-au desfăşurat fără sprijinul acelui personal diplomatic cunoscut localnicilor sub denumirea de ,,starosti’’, ci direct de către persoana interesată. Oricum, socri mici au fost înţelegători şi de omenie şi s-au străduit să facă totul ce lesta în putinţă, mergînd pînă la sacrificii în detrimentul celorlalţi copii ce le rămîneau acasă.

În vara anului 1926 viitorii soţi s-au fotografiat împreună. În toamna aceluiași an, târziu, către iarnă, s-au căsătorit. Părintele Vedeanu cel bătrîn a făcut în biserică din timp strigările cuvenite : nu s-a opus nimeni.

Căsătoriile în Horodnic se desfăşurau atunci ca şi acum parcurgînd anumite etape, cu respectul anumitor reguli statornicite, şi cu un anumit fast. Dacă regulile generale erau aceleaşi pentru toţi, fastul avea menirea să etetaleze în ochii tuturor darea de mînă a familiilor ce se încuscreau, sau cel puţin a uneia dintre ele. În concepția tatei, nunta era o formalitate necesară, iar fastul de proporţii o inutilitate, menit doar a hrăni vanitatea. A decurs după tipic. Cu vătăjei ce au învitat rude şi familii cu legături afective să poftească – după dorinţa ,,jupînului mire şi a jupînesei mirese’’- a lua parte ,,mâine la nuntă şi seara la pripoi’’. Cu trimiterea în sîmbăta premergătoare duminicii hărăzite nunţii a căruţelor pentru a primi şi aduce zestrea miresei. Această misiune era încredinţată unor prieteni de holteire – neînsuraţi – şi se desfăşura la casa miresei cu mare tămbălău şi muzică, în chiote de mare bucurie şi veselie, se ţineau discursuri șăgalnice la care druştele – prietenele miresei – dădeau replici cîntate pe melodii consacrate exclusiv unor asemenea momente. În această atmosferă de voie bună şi şagă zestre era scoasă din caasă, trecînd din mînă în mînă – jucată – şi apoi aşezată în căruţele mirelui. Cu un ceremonial deosebit şi în cîntări ironice era predată cămaşa pentru soacra mare, cadoul de nuntă din partea norei. Întoarcerea decurgea cu aceeaşi veselie, dar nu arareori pe uliţele satului răsunau în cor strigături zeflemiste ale însărcinaţilor cu această treabă :

Uiuiu ! pe dealul gol
Că mireasa n-are țol;
Da i-a face mirele,
Când a tunde câinele !

A doua zi, duminica dimineaţa, a fost făcut ţi pasul cel mult rîvnit, pas care avea să încheie o etapă în viaţa unui om, avea să puie capăt unor frămîntări tinereşti şi avea să deschidă calea spre lume nouă, celor şapte copii.

Ca în ,,Nunta Zamfirei’’, un convoi de căruţe cu nuntaşi a urcat mai întîi pe dealul unde, emoţională şi primind ultimele indicaţii privind ceremonialul prin care va trece, îi aştepta mireasa. Cei trei ţigani şi-au acordat cu emfază diblele şi, în tinda casei a răsturnat ,,jelea miresei’’. Moment emoţional în viaţa fetelor satului, care numai arareori nu reuşea să stoarcă lacrimi, şi nu numai din ochii celei în cauză, dar şi din a soacrei mici, a surorilor ce se despărțeau şi chiar a druştelor mai slabe de înger.

Luîndu-şi rămas bun ,,de la fraţi, de la surori’’, cea care nu avea să se mai vadă fată a fost luată în primărie de nănași, urcată în căruță rezervată ei şi, înconjurată de prietenele cu care a fetit, a plecat ,,cu lăutari’’ pe drumul fără de întoarcere a tuturor femeilor.
Alături, în faţa altarului, au primit încuviințarea şi binecuvântarea unirii până la moarte. Printre salbe de bani vechi şi mărgele ce i-au aparținut, aveam să găsesc mai târziu, într-o despărțitură a fostei ei lăzi de zestre cu care a venit la noua casă, cele două verighete din alamă, coclite de vreme, verighete pe care le-au purtat în acea zi.
În zorii zilei de luni, spre sfîrşitul ,,pripoiului’’, neveste tinere au dus la îndeplinire un ultim ceremonial : îmbroboditul miresei ; cu asta, datina a consacrat-o în noua ipostază, de nevastă şi viitoare mamă.

Socotindu-mi vârsta ca chinezii, adăugând nouă luni la data nașterii, se pare că pe 18 februarie 1927 „ALEA IACTA EST„, ; din noianul șanselor, EU m-am bucurat de favorurile soartei, făcînd primul pas spre ultimul.